În mod normal, toate guvernele lumii civilizate, de dincolo sau dincoace de toate cortinele de fier, ar trebui sa declare doliu naţional şi să organizeze ceremonii pentru cel mai bun moonwalker din univers.

Ar fi singurul gest posibil de respect şi de recunoştinţă faţă de unul dintre cei care au făcut o mare parte din omenire mai fericită decât au reuşit vreodată politicienii şi restul găştii de băieţi care se ocupă de macrodestinele noastre.

Să reuşeşti, dincolo de regimuri politice şi economice, dincolo de războaie, teroare, stres, singurătate şi izolare, să aduci la unison sute de milioane de oameni, atât de diferiţi în aparenţă, în starea de libertate prin muzică şi dans e un har pentru care toţi suntem datori cu o foarte mare reverenţă.

Să iasă preşedinţii, prim-miniştrii, generalii şi marii strategi ai imbecilizării şi să spună, Jacko, ai fost mai tare decât noi, bravo. În ciuda eforturilor noastre de a-i ţine pe ăştia mici la ralanti, tristuţi, consumatori cuminţi şi pasivi, uite că tu i-ai făcut să se simtă bine şi singuri, şi împreună cu ceilalţi.

Ai reuşit să-i convingi că viaţa e mai frumoasă dacă îţi ascultă discurile până când rămân fără şanţuri, că totul e plin de iubire şi sens, atunci când dansezi cu iubita şi prietenii şi toţi necunoscuţii care trăiesc acelaşi lucru simplu ca şi tine. Norocul presei au fost scandalurile şi au reuşit să salveze aparenţele în ultimul moment, astfel încât să se înţeleagă limpede că pentru tot ce s-a întamplat a fost în mare parte numai vina ta.

E mai bine să nu rămână multă lume cu sentimentul că ai făcut ceva din disperare, suferinţă şi fragilitate. Era riscant să rămâi doar un supererou din toate punctele de vedere ( chiar de e adevărul gol-goluţ )  - în felul ăsta nimeni nu are cum să bănuiască nicicum că nu eşti de pe lumea asta şi că tocmai din această cauză trebuie să fii cântărit cu greutăţile pe care le foloseşte orice vânzător la tarabă, chiar şi dacă aşază în taler un sac cu diamante.

De-asta nici nu facem mare caz acum, îi lăsăm pe domnii scrupuloşi de la ştiri să povestească tot ce ai făcut, să mai treacă o dată în revistă catastrofa vieţii tale personale, ca să se vorbească un pic despre vechiul raport dintre sistem şi creaţiile sale pe care le înghite, despre slăbiciunile şi ciudăţeniile care iau asupra lor tot ce nu trebuie bănuit sau rostit.

E trist când îi vedem pe colegii tăi cum spun că plâng şi ştim şi noi şi ştii şi tu că atunci când erai atacat din toate părţile şi totul se destrăma în jurul tău, nu era timp de solidaritate. Asta apare doar atunci când oamenii se simt în siguranţă, nu când se pot expune alături de tine sau când chiar te-ar putea ajuta. La fel ca şi oaia, superstarul este o marfă bună şi viu şi mort.

De-asta trebuie stors de potenţial fără milă, de-asta ştirile seamănă cu o cină a canibalilor, după un linşaj cu lacrimi în ochi. În câteva ore de când a explodat vestea se adunaseră 65 de milioane de căutări pe internet
, audienţa CNN a crescut exponenţial cu suspansul, criza din Iran şi dispariţia lui Farah Fawcett au fost înghiţite de un thriller corect politic.

Probabil că acum lumea reia lista celor care ne-au făcut de-a lungul timpului să ne simţim mai vii, mai liberi şi mai frumoşi: Hendrix, Morrison, Elvis, Freddie Mercury, Lennon şi poate îşi dă seama că odată cu tine se încheie definitiv o epocă în care superstarurile aveau, dincolo de orice, o graţie supraomenească.

Şi discuri care se puteau asculta cap-coadă.
Ai fost (de la început şi mult dincolo de morga din Los Angeles) un vers infinit şi trist de frumos despre puterea iubirii. Cântecele tale, uneori zgomotoase şi şocante, sunt doar ambalajul sclipitor în care cultura populară a îmbrăcat esenţa de poezie care te-a făcut înţeles peste tot, de la vest la est, şi de la nord la sud.

Moştenirea pe care ne-ai lăsat-o nu se numără neapărat în vânzări de discuri, în ştachete ridicate sus într-o industrie, fie ea şi a muzicii. Suntem în eroare - n-ai lucrat într-o industrie. Te-ai apropiat, inconştient ca orice copil, de suflet. Complet spus: de sufletul zbârcit şi tulburat al omului modern.

Geniul tău este o mega-colecţie de amintiri şi sentimente, poate cea mai mare producţie colectivă de memorii a umanităţii.

Muzica ta ne-a strâns pe toţi, albi, negri şi galbeni, bogaţi şi cerşetori, atei şi credincioşi, într-un ghem de emoţii. Ai şters toate zidurile pe care secolele de prejudecăţi şi civilizaţie le ridicaseră între noi.

Fiindcă nu au ştiut cum să-ţi mulţumească pentru că îi faci fericiţi, oamenii ţi-au dat faimă şi bani şi ţi-au luat dreptul de a-ţi mai aparţine. Li s-a părut suspect ca un om să rămână cel mai bun până la capăt, s-au îndoit, vraja s-a rupt, au uitat să aplaude, iar acum regretă.


Dacă s-ar putea măsura câmpul electro-emoţional al pământului în aceste zile, sigur s-ar remarca nişte turbulenţe maiestuoase, pentru că nimic nu rămâne fără urmări. Totul are o continuare şi chiar dacă ea nu ţine de logică, poate că acesta e cel mai bun moment de a înţelege că un om ar trebui judecat în primul rând după bucuria pe care a adus-o în lume.